INVESTIGAȚIE 2MNEWS – Crima, mobilul, ucigașii, modul de operare și necrofagii de 50 de milioane de euro ai mineritului din Maramureș

1
2009

EXCLUSIV. Afacerea „Închiderea minelor din Maramureș” seamănă cu o vacă moartă care continuă să fie mulsă și, în pofida legilor firii, dă și lapte. “Laptele” se cifrează la o sumă amețitoare, calculată de Grupul de Investigații 2mnews la peste 50 de milioane de euro, sumă plătită din bugetul de stat numai în ultimii 15 ani, în perioada 2004-2018.

 

Celor care au tresărit sceptic la perioada luată în calcul, pe considerent că închiderea minelor din România (operațiune a cărei denumire a fost cosmetizată prin suprimarea subvențiilor de stat) a fost declanșată abia în anul 2007, o subliniere: bani, implicit și lucrări de închidere a minelor, s-au alocat încă din anul 2004, cu trei ani înaintea oficializării decesului mineritului cauzat nu de sărăcia țării (respectiv de imposibilitatea acordării subvențiilor), ci de o impunere a forurilor financiare mondiale – așa cum a recunoscut, în 2005, și primul ministru al Minelor din perioada post-decembristă, maramureșeanul Nicolae Dicu.

 

Această scriere este rezultatul muncii de investigație a unor jurnaliști ai Grupului și vă spune povestea adevărată a uciderii celei mai importante industrii din Maramureș, care după ce a fost jefuită cu premeditare, a fost pusă, neplânsă, pe masa de priveghi pentru a mai deconta alte 50 de milioane de euro fără efect. Știm, mortul de la groapă nu-l mai întorci. De aceea, mineritul maramureșean a rămas și astăzi lățit pe masa de priveghi, continuând să îndestuleze personaje încă nepedepsite.

 

Mobilul crimei

 

În România, mineritul a murit, dar nu în 2007, ci mult mai devreme, fiind ucis cu sânge rece și ținut sub perfuzie din considerente exclusiv financiare în baza cărora, ulterior, au apărut imperii și moguli. Motivația impactului social al trecerii pe linie moartă a unei industrii care doar în Maramureș concentra direct peste 30.000 de oameni și alte câteva zeci de mii în industriile auxialare e doar o poveste de spus credulilor la gura sobei.

 

În fapt, colapsul industriei miniere a început imediat după 1989, mineritul, o vacă încă bună de muls, fiind pasată în subordinea directă a vicepremierului din acea vreme, Gelu Voican Voiculescu. Celor care cred că din cauza nepriceperii mineritul a devenit nefolositor în această țară, le spunem la fel, să se mute la gura sobei. Crima a fost premeditată, iar mobilul a fost unul singur: banii. Mulți bani.

 

Modul de operare

 

Strategia crimei constă în modul în care a fost aplicată (normal, și mineritului) liberalizarea pieței economice din România. Surse informate de la vârful sistemului și factori decidenți la cel mai înalt nivel au declarat pentru 2mnews că jefuirea industriei s-a făcut, în principal, prin exportul concentratului minier.

 

Nu doar prin subevaluarea acestui prețios concentrat minier, ci și prin încălcarea legii conform căreia, în cazul importului, importatorul trebuia să plătească atât valoarea contractuală a concentratului minier, cât și subvențiile acestuia. Pentru a înțelege exact situația, erau cazuri în care minereu în valoare brută de 1 milion de dolari se obținea cu o subvenție de stat de 10 milioane de dolari. Conform legii, cel care cumpăra minereul trebuia să plătească 11 milioane de dolari, dar plătea doar 1 milion de dolari.

 

Încă un argument al vremii post-decembriste, din vremea în care mineritul era în directa subordonare a lui Voican Voiculescu, dezvăluit de ministrul Minelor din acea perioadă, maramureșeanul Nicolae Dicu: strategia contractării minereurilor.

 

Pe considerent că minele din județul Gorj aveau nevoie de camioane noi, a fost semnat un contract cu o firmă străină care prevedea achiziția a 200 de camioane care urmau să fie plătite cu concentrat minier aurifer din Baia Mare, în valoare totală de 50 de milioane de dolari – practic, din Maramureș se dădea minereu trecut prin procese tehnologice și cu o concentraţie mare de metale nobile în cuantum de 50 de milioane de dolari, un troc capitalisto-neocomunist.

 

Minereul s-a dus, minele din Gorj au primit vreo 25 din cele 200 de camioane, nimeni n-a zis nimic, implicit au continuat acest gen de contracte de tip barter – păguboase pentru mineritul autohton, dar extrem de profitabile pentru șefii acestuia și partenerii lor externi. Ultimul exemplu: afacerea Transgold, încheiată pe vremea ministrului pesedist Dan Ioan Popescu, din care Remin Baia Mare avea o participație de 44%, dar n-a încasat niciun leu profit. Cazul a fost anchetat, scurt, în 1998, dar ancheta s-a fâsâit, fiind oprită la fel de scurt cum a început.

 

Ucigașii unei industrii

 

Toate situațiile de jaf public și de prejudiciere severă a firmelor din industria extractivă a minereurilor neferoase, în special cele efectuate sub umbrela protectivă a firmei statului Remin SA Baia Mare, au fost aduse la cunoștința președinților din acea perioadă (Ion Iliescu și Emil Constantinescu), șefilor SRI (Virgil Măgureanu, Costin Georgescu și Alexandru Radu Timofte), prim-miniștrilor (Petre Roman, Theodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Victor Ciorbea, Gavril Dejeu, Radu Vasile, Mugur Isărescu, Adrian Năstase și Călin Popescu-Tăriceanu).

 

În Maramureș, nerecuperarea subvențiilor de stat a fost posibilă nu doar prin inerția celor de mai sus, ci și prin complicitatea conducerilor Remin şi chiar a şefilor din minister şi guvern. În lipsa recuperării acestei părți uriașe din costul procesului de producție, concluzia nu putea fi decât una singură: mineritul este neviabil economic. Rezultă: trebuie închis.

 

Reacția imediată s-a repercutat asupra industriei metalurgice, care a ajuns să exporte materie primă la prețuri la care nu a mai făcut față și a fost vândută pe bucăți (vezi cazul Phoenix Baia Mare) unor entități străine, care au devalizat fabricile și au plecat fără să plătească nimic.

 

Semnatarii certificatului de deces

 

În ultimul trimestru al anului 2006, ultimul în care Compania Naţională Minieră Remin Baia Mare s-a mai zbătut să existe, firma de stat cu sediul în Maramureș a solicitat de la Ministerul Economiei şi Comerţului 500 de milioane de lei (am făcut transformarea sumelor în RON, pentru o mai bună înțelegere) pentru a putea funcţiona pînă la sfîrşitul anului. Premeditat, i s-au dat doar 330 de milioane de lei, sumă cu care putea funcţiona în regim de avarie, ca o flacără de veghe, care nici nu-ncălzește, nici nu luminează, dar refuză să se stingă.

 

Era târziu, capii României deciseseră încă din 12 iunie 2006, prin Hotărârea nr. 590, ca Remin, care mai avea 4.300 angajaţi, să fie restructurată. Urmau să plece 1.500 de oameni, apoi ceilalți. Documentul decesului a fost consemnat de următorii tovarăși: Călin Popescu-Tăriceanu (prim-ministru), Codruț Ioan Șereș (ministrul Economiei și Comerțului), Gheorghe Buliga (președintele Agenției Naționale pentru Resurse Minerale) și Sebastian Teodor Gheorghe Vlădescu (ministrul Finanțelor Publice).

 

Oficial se preciza că “privatizarea ar însemna un proces de lungă durată, cu șanse mici de reușită în momentul de față”. Adică au refuzat să vândă mine funcționale, motivând că e necesară o perioadă de restructurare premergătoare privatizării. În viziunea semnatarilor hotărârii, restructurarea mineritului trebuia făcută prin modalitatea contractelor de cooperare, ca și coproducțiile cinematografice de pe vremea Suzanei Gâdea: noi punem caii, iar ei (investittorii) pun actorii, mașinile și banii.

 

Conform documentului oficial, “în cadrul contractului de cooperare, investitorul va participa cu bani și echipamente în scopul retehnologizării și modernizării activității de producție, management și know-how, preluând o parte din salariați pe baza unor contracte de prestări servicii, iar societatea va participa cu active – terenuri, clădiri, mijloace fixe – și cu licențe”, accordându-i-se investitorului dreptul de a desfășura “anumite activități miniere”.

 

Practic, restructurarea restrângea exploatarea, dădea liber la “vânzarea unor active viabile” și la încheierea unor contracte cu parteneri români sau străini. Ceea ce s-a și întâmplat.

 

… partea a II-a: Șacalii

 

Poate nu e lipsit de importanță: în 2006, când i s-a semnat decesul, compania Remin mai avea rezerve geologice de 25,2 milioane de tone polimetalice, 5,5 milioane de tone aurifire, 517.000 tone cuprifere și 277.000 tone fier mangan. O rezervă uriașă care ar fi putut asigura activitatea înca mulți ani.

 

Luni, 21 ianuarie 2019, în partea a II-a a prezentei investigații puteți afla câți bani s-au plătit în ultimii 15 ani pentru lucrări de închidere și ecologizare a minelor din Maramureș și cine i-a încasat.

 

GRUPUL de INVESTIGAȚII 2mnews



ATENȚIONARE! * Articolele de pe acest site sunt proprietatea autorului 2mnews.ro și sunt protejate de Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Conținutul fiecărui articol poate fi preluat în limita a 500 de caractere, cu citarea sursei și inserarea vizibilă a link-ului către articolul respectiv. În caz contrar, autorul textului preluat fără respectarea condițiilor se va adresa instanțelor de judecată. Vă mulțumim pentru înțelegere.

1 COMENTARIU

  1. EXCELENT ACEST ARTICOL !! VA ROG DIN SUFLET, VENITI LA FARCASA MM PENTRU O INVESTIGATIE ASEMNATOARE LA DEPOZITUL DE GUNOI ! VA ROG MULT, NU ATAT PENTRU FARCASA CAT MAI ALES PENTRU A PREVENI TRANSFORMAREA TARII IN GROAPA DE GUNOI A FIRMELOR SI TARILOR BOGATE DIN UE ! 0743036843 E NR MEU DE TEL , VA ROG, E F IMPORTANT , MULT MAI IMPORTANT DECAT MINERITUL , FARA MINERIT SE POATE TRAI DAR FARA AGRICULTURA SI DEZVOLTARE DURABILA , DEPENDENTI DE HRANA DIN IMPORT, AR FI MULT MULT MAI RAU !

LĂSAȚI UN MESAJ