SECRETELE ORAȘULUI – Ce au vrut comuniștii să facă în turnul Palatului Administrativ din Baia Mare, acum transformat în spațiu de depozitare

ISTORIA BĂII MARI. Cunoscut astăzi sub denumirea Palatul Administrativ, actual sediu al Instituției Prefectului Maramureș, Consiliului Județean și a altor entități administrative (Direcția Agricolă, Direcția de Statistică, Oficiul Judeţean pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, Direcţia Judeţeană de Evidenţă a Persoanelor Maramureş, Serviciul Public Județean Salvamont Maramureș), impozantul imobil din centrul municipiului Baia Mare a primit la “nașterea” sa, în anul 1970, o denumire mai puțin pompoasă: Sediul politico-administrativ al judeţului Maramureş.

În acea vreme, puterea administrativă era în mâna tovarășilor comuniști Gheorghe Blaj – prim-secretarul Comitetului Județean PCR Maramureș și Ioan Vijdeluc – prim-secretarul Comitetului Municipal PCR Baia Mare (similarii de astăzi ai lui Ionel Bogdan – președintele CJ Maramureș și Cătălin Cherecheș – primarul municipiului reședință de județ), însă cea mai mare influență pentru Maramureș o avea comunistul Iosif Uglar, cel care a condus ambele comitete de partid (PCR) pe vremea când Baia Mare și Satu Mare făceau parte din aceeași regiune, deputat în Marea Adunarea Națională (similarul Parlamentului de astăzi) și viitorul secretar al Comitetului Executiv al CC al PCR (1974) și președinte al Comitetului pentru Problemele Consiliilor Populare (cu rang de ministru) în perioada 1974-1979, în timpul guvernelor conduse de Manea Mănescu și Ilie Verdeț.

Ansamblul arhitectonic din Centrul Nou al urbei a fost realizat după proiectul unui colectiv condus de arhitectul Mircea Alifanti (foto mic dreapta – și din care mai făceau parte arhitecții Adrian Panaitescu, Alexandra Florian, Tiberiu Benedek, inginerii Alexandru Cișmigiu, Dragoș Badea, Alexandru Eliescu, Danes Ladislau, Francisc Lung, Ion Burlan) și a fost motivat de redelimitarea geografică și administrativă a județelor Maramureș și Satu Mare din anul 1968, care a generat necesitatea construirii la Baia Mare, decretată reședință a județului, a unui sediu al administrației nomenclaturii comuniste.

Uriașa clădire, care îmbină stilurile futuriste ale perioadei cu cele ale arhitecturii tradiționale maramureșene, este și astăzi considerată una dintre operele de arhitectură reprezentative a evoluției arhitecturale a perioadei comuniste (fiind încadrată în categoria Modernism liric – arhitectul Alifanti o încadra într-un curent, patentat de el: Insolitul logic), iar arhitectul Alifanti a fost distins pentru acest proiect, în 1970, cu premiul Uniunii Arhitecților, apoi, în 1971 (la 50 de ani de crearea PCR), a primit ordinul Meritul Științific clasa a II-a, iar în 1973, a fost numit profesor emerit al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” din București (unde preda din anul 1944).

TURNUL

Din cele patru corpuri ale ansamblului, unul nu a fost folosit niciodată altfel decât ca spațiu de depozitare: turnul. Însă acest corp a fost creat cu o destinație specială, acesta fiind subiectul prezentei scrieri. Turnul este elementul-simbol al edificiului, amplasat în partea vestică a ansamblului, definind și amplificând silueta acestuia. Inițial, turnul era destinat amenajării unui mic muzeu regional de istorie a orașului. Însă această utilitate nu a fost niciodată implementată, acesta fiind folosit până acum ca arhivă și spațiu de depozitare. Mai apropiat de prezent, administrația județeană a vehiculat tot felul de utilități pentru această parte a clădirii, inclusiv aceea de turn de observare turistică. De aplicat, nu s-a aplicat niciuna dintre soluțiile recitate politic în spațiul public pentru exacerbarea electoratului.

* Surse documentare: Ana Maria Hariton, arhitect – “Palatul administrativ din Baia Mare 1970”; Simina Stan – “Mircea Alifanti 1914-1999”, revista Arhitectura 1906; Mariana Croitoru (2017) – “Mircea Alifanti, Centrul Cultural META – Un secol de arhitectură românească”; Andrei Bârsan, Raluca Nicular, Sidonia Teodorescu, Vasile Telea – “Dicționar al arhitecturii românești moderne (sec. XIX, XX, XXI)”; Ana Maria Zahariade, Radu Ponta – “Professor Alifanti’s Notebooks, SITA”

* Surse foto: @inforom-cultural.ro

Cătălin VISCHI