FAPTĂ – Cel mai lung proces de faliment din România: o firmă din Baia Mare, alta decât Remin, se judecă de mai bine de 17 ani să fie lăsată să „moară”

INEVITABILUL JUDECAT DE… 17 ANI. Cu 25 de creditori (printre care statul, prin ANAF și AVAS, primării, bănci comerciale, firme de servicii publice, alte firme) ai fostei firme de tricotaje Tricomar SA Baia Mare, al cărei dosar de insolvență a început în 15 septembrie 2005 (!!!), adică în urmă cu 17 ani, așteaptă (inutil și deja fără speranțe, activele acesteia năruindu-se în timp) să-și recupereze ce se mai poate din creanțe (datorii).

Între timp, inclusiv acționarul majoritar al Tricomar, firma Textile Group SA din Oradea, a intrat, la rândul ei, în insolvență. Început sub forma unei reorganizări judiciare, apoi insolvență, procesul a declarat la finalul anului 2007 deschiderea procedurii generale de faliment al Tricomar. În 19 decembrie 2007, Adunarea Generala Ordinară a Acționarilor firmei Tricomar a aprobat, cu unanimitate de voturi, evaluarea întregii averi a firmei, în vederea valorificării acesteia.

În timp, datoriile nu doar că nu s-au estompat, ci au crescut. Dacă la declararea insolvenței creanțele (datoriile) erau cifrate la aproximativ 5 milioane de lei, adică aproape 50% din valoarea bunurilor pe care le deținea, în 2019 acestea au crescut la peste 6 milioane de lei.

Principalul bun rămas nevândut era sediul administrativ și fabrica firmei din Baia Mare, o clădire edificată de municipalitate, din bugetul public, în perioada 1891-1892, în locul primei biserici românești din oraș (aceasta a fost construită în anul 1771), aproape lipită de Catedrala Greco-Catolică. Numai că și aceasta s-a prăbușit, nu mai vrea nimeni să o cumpere  și a fost împachetată în mash-uri.

La 8 decembrie 2022, judecătorul speței a pronunțat amânarea judecării cauzei pentru 9 martie 2023, acordând al… 44-lea termen de continuare a procedurii. O procedură infinită, de tip elastic.

Mărirea și decăderea Tricomar

Inițial, clădirea a fost sediul Școlii Civile de de Stat pentru Fete Baia Mare (cunoscută și sub denumirea Școala medie de fete sau Școala gimnazială de fete), în anii ’30 fiind donată de autoritatea locală cultului religios majoritar (greco-catolic) – Baia Mare devenind în acea perioadă reședință a Episcopiei Greco-Catolice, cu jurisdicție asupra actualelor județe Maramureș, Satu Mare și (parțial) Sălaj. De atunci și până la naționalizarea comuniștilor, clădirea a fost reședința episcopală greco-catolică.

În 1966, regimul comunist o întabulează pe statul român și, la scurt timp, o transformă în secție a Întreprinderii de Tricotaje Unitatea din Sighetu Marmaţiei. La 20 noiembrie 1990, în temeiul Legii privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale (Legea nr. 15/1990), prim-ministrul vremii, Petre Roman, semnează hotărârea (nr. 1.213) prin care fosta secție din Baia Mare unde se produceau tricotaje tip lână devine unitate aparte și își schimbă denumirea în Tricomar. La acea vreme, întreprinderea avea un capital social de 6,6 milioane de lei.

În 1994, Tricomar se privatizează prin metoda MEBO (acronim din engleză pentru Management Employee Buyouts, metodă de privatizare ce presupune trecerea mijloacelor de producție ale unității economice care se vrea privatizată din proprietatea statului în proprietatea angajaților). În timp, angajații își vând acțiunile, iar la sfârșitul anilor 2000, acţionarul majoritar devine Textile Group din Oradea.

Tricomar Baia Mare a urmat pașii prăbușirii economice: insolvența. Este numit lichidator judiciar Pareto Grup IPURL. În 19 decembrie 2007 se declară începerea procedurii falimentului. De atunci au trecut încă 15 ani, dar Tricomar încă trăiește. Doar în Registrul economic. În rest, e ca un mort ținut în viață de aparate.

Cătălin VISCHI