DUMNEZEU ŞI FINANŢAREA – În 80 de ani, finanţarea cultelor din bugetul Băii Mari a crescut de… 100 de ori (o comparaţie fascinantă între anii 1935 şi 2015)

ISTORIE. Din bilanţul făcut în primăvara anului 1936 de consiliul eparhial ortodox român din Cluj şi publicat în ziarul ortodox „Renaşterea”,  în anul 1935, Primăria Baia Mare a finanţat parohiile ortodoxe din Protopopiatul Cetăţii de Piatră cu suma de 33.875 de lei. Conform scriptelor vremii, în acea perioadă, Protopopiatul din care făcea parte şi Baia Mare avea 35 de parohii.

Care era valoarea finanţării de atunci? Cam atât câştiga un ministru într-o lună. Pentru echivalenţă, în banii de azi, vreo 16.000 de lei, iar pentru comparaţie, în anul 2015, e drept, pentru toate cultele recunoscute, însă în proporţie covârşitoare – aproximativ 85% – pentru parohiile ortodoxe, s-a acordat suma de… 1,8 milioane de lei.

Subliniere: În ultimii 9 ani ai perioadei interbelice (1931-1939), cei care conduceau oraşul Baia Mare au finanţat toate cultele religioase cu suma totală de 1.135.380 de lei (vreo 37 de salarii de ministru, echivalentul de azi a aproximativ 600.000 de lei). Suma a fost considerată mare, însă era justificată de construirea a două biserici noi (una ortodoxă şi una greco-catolică) şi au fost renovate trei biserici şi catedrala.

Deci, în mileniul III, în Anul Domnului 2015, s-au alocat de la bugetul municipiului Baia Mare de trei ori mai mulţi bani pentru cultele religioase decât s-au alocat în ultimii 9 ani ai perioadei interbelice. Iar în 1935, finanţarea pentru culte a fost de 100 de ori mai mică decât avea să fie peste 80 de ani. Era să pun semnul exclamării, mă scuzaţi, nu se mai întâmplă.

O paranteză interesantă

Să mai stăm puţin împreună pentru puţină şi interesantă istorie. Revenind la 1935, primarul oraşului (chibzuit cu banii urbei, după cum se vede) era un Alexandru Iancu, de profesie inginer minier, directorul Direcţiei Minelor şi al Şcolii Miniere Baia Mare. Pentru că politica se umfla şi atunci în unii ca rişcaşul (fiertura de orez), prefectul (Octavian Ardelean) l-a demis în luna aprilie şi l-a numit primar pe vicepreşedintele liberalilor din zonă, dr. Aurel Nistor, de profesie avocat şi… fiu de preot (conf. dr. Robert C. Tökölyi – „Primarii oraşului Baia Mare în perioada 1919-1950. Cronologie şi câteva date personale”). Dar asta nu l-a împiedicat să fie atent cu banii băimărenilor şi să finanţeze cumpătat cultele religioase.

În ceea ce privește salariile bugetarilor, în 1935 un ministru câştiga 30.400 lei, un profesor universitar – între 25.350 lei şi 29.500 lei, prefectul – 17.250 lei, şeful judeţean al poliţiei – între 10.950 lei şi 19.900 lei, un judecător – între 9.250 lei şi 19.150 lei, un inginer – între 3.300 lei şi 19.500 lei, un medic – între 8.500 lei şi 11.900 lei, un notar – între 1.900 lei şi 4.000 lei.

Vă vine să credeţi cât de normală la cap era societatea noastră în 1935? Un profesor universitar era mai bine plătit decât prefectul, şeful poliţiei, judecătorul, notarul… Un inginer bun câştiga cât şeful poliţiei sau cât judecătorul, iar un medic câştiga de aproape trei ori cât un notar. Iar un notar nu câştiga cât Regina Angliei, cum se-ntâmplă azi…

Să vedem ce preţuri erau pe atunci: un prăjitor de pâine – 645 lei, un ventilator – 1.350 lei, un aspirator – 6.600 lei, un fier de călcat – 450 lei, maşinile între 95.000 de lei (Fiat 500) şi 265.000 lei (Chrysler) – Opel Pullman 210.000 lei, Citroën 149.000 de lei, Opel Olympia – 125.000 lei.

Cătălin VISCHI