BAIA MARE – 30 de ani de când primul român și-a cumpărat un leu și-l plimba prin oraș cu decapotabila: nașterea, viața și moartea lui Fredy, leul afaceristului Șoricelu’

ISTORIA ORAȘULUI – BAIA MARE. “Azi la CEC un leu depui, / Mâine el va scoate pui”. Veteranii vieții își mai amintesc probabil de sloganul publicitar de la finalul anilor ’80 al Casei de Economii şi Consemnaţiuni (CEC), ca perioadă incipientă în educația financiară a copiilor români din perioada comunistă. Macheta publicitară era plasată chiar și pe coperta caietelor şcolare și viza instrumente de economisire specifice vârstei, copiii fiind încurajați să economisească sume mici (1 leu, 2 lei şi 5 lei) prin lipirea unor timbre de valoare pe o foaie de economii, care apoi (după acumularea a 25 de lei) putea fi metamorfozată într-un libret de economii. Persuasiv, dar un pionierat în “cultivare a spiritului de economie la elevi”.

Însă aceasta scriere este despre un altfel de leu, real, născut în decembrie 1992 la Grădina Zoologică din Baia Mare și devenit în urmă cu exact 30 de ani primul leu… privat din România. O transpunere în contemporaneitate a subiectului fabulelor zămislite de anticul Phedru, de strălucitul francez membru al La Table Ronde („Masa rotundă”) Jean de La Fontaine, de vizionarul și reformatorul rus Lev Nikolaevici Tolstoi și de mulți alții (nedrept neamintiți aici). … aceasta este povestea (adevărată) Leul și Șoricelul.

În iarna anului 1992, Tina, singura leoaică de la Grădina Zoologică de tristă amintire din Baia Mare, a născut pentru a doua oară (prima dată, n-a fost cu noroc, puii murind). Din cei doi pui născuți, unul a fost omorît de leul-tată (instinct natural). Puiul rămas a fost botezat Fred și, abandonat de mamă, a fost îndepărtat din cușcă și dat unei profesoare (Diana Bale) să îl îngrijească. Fred era hrănit, ca un copil, cu lapte de vacă fiert și servit cu biberonul.

Numai că nu e ușor să crești un leu, chiar pui fiind, într-un apartament, așa că după circa două luni, Fred a fost… vândut unui afacerist în vogă la acele timpuri: Sorin Pop, zis Șoricelu’ după denumirea firmei pe care o avea, Inter-Șoricelul SRL din Săcălășeni (producător și comerciant de alcool).

În acea perioadă de haiducie fiscală, Șoricelu’ avea 28 de ani și era cunoscut ca unul dintre oamenii cu lichidități impresionante (vânzarea de alcool mergea, timbru fiscal nu exista, controale nici atât), așa că oamenii de la Zoo, o instituție grav subfinanțată, în care animalele făceau foamea, i-au solicitat acestuia ajutorul. “Le-am dat o sponsorizare, dacă bine-mi amintesc, vreo 5 milioane de lei, cum erau banii atunci (n.red., circa 500.000 lei de astăzi – echivalarea a fost făcută prin comparații salarii și bunuri 1993 vs. 2023). Aveau probleme și mi-au cerut. Erau destul de mulți bani, cam cât un apartament, dar le-am dat, că eu iubesc animalele. Și apoi mi-au zis că dacă nu vreau să iau eu puiul de leu, că doamna profesoară nu-l mai poate ține. Și așa l-am luat pe Fredy…”, își amintește astăzi Șoricelu’.

În memoria colectivă a rămas imaginea lui Șoricelu’ plimbându-și leul prin oraș într-un Audi Cabriolet (era și un pasionat de mașini, participa chiar la raliuri în acea perioadă, cu un Lancia Delta Integrale). Am vorbit Șoricelu’ acum, la 30 de ani de la momentul achiziției puiului de leu.

“Avea vreo două-trei luni când l-am luat, la începutul anului ’93. Am cumpărat și o vacă, că n-aveam, să-i dau lapte. Fierbeam lapte de vacă și îl amestecam cu pufarin. Îi plăcea, că era dulce pufarinul. Avea vreo 25-30 kg, dar s-a îmbolnăvit. Cred că s-a dezhidratat de la laptele de vacă. L-am dus la o clinică veterinară de pe strada Crișan, a făcut perfuzii… îl duceam zilnic. A costat mult, dar până la urmă și-a revenit. Noi ne-am atașat foarte tare de el, era așa, dulce, ca un cățel.

Era blând, n-a dat niciodată vreun semn de violență, era obișnuit cu oamenii. Dormea cu mine în pat până când a crescut și nu-l mai puteam ține în casă, îl țineam legat cu un lanț, la poartă, ca pe un câine. Ajunsese deja să mănânce un cal la două săptămâni. Doar carne fiartă îi dădeam. Tăiam calul, îl porționam și îl păstram într-o ladă frigorifică. De acolo scoteam porția, o fierbeam și după aceea o mânca.

L-am dus la Săcălășeni, a scăpat pe uliță de multe ori, dar niciodată nu a arătat niciun semn de agresiune. Odată l-am găsit pe o pășune, dormea între oi. Avea un comportament de câine mare și blând. Nu îi era frică de nimic, dar nici nu ataca nici oamenii, nici animale. Apoi, l-a lovit o mașină. Nu foarte tare, dar l-am găsit într-un șanț. De atunci, de la accident, am observat că îi era frică de zgomotele metalice. Când loveam, de exemplu, o oală cu lingura. Probabil asocia sunetul cu momentul accidentului.

A trecut și peste asta și s-a înzdrăvenit. Sărea peste poartă și era acolo o bancă pe care stăteau oamenii să-și aștepte animalele de la pășune. Se culca lângă ei și aștepta și el. Am avut la Săcălășeni și un Dog German, mare, n-aveau nicio treabă, se  jucau, dormeau unul lângă altul… Apoi, odată când a reușit să intre în casă, mama făcuse o oală de ardei umpluți și și-a băgat capul în oală și n-a mai reușit să și-l scoată. A ieșit afară cu oala-n cap, de abia i-am scos-o.

Când era mic, îl duceam cu mașina, în Baia Mare, chiar la Timișoara l-am dus… Atunci i-am cumpărat o pătură de la Maramureș și l-am pus pe bancheta din spate (el stătea de regulă în dreapta, lângă mine). Când ne-am întors, la intrare în Oradea, m-a oprit poliția. Fredy era pe banchetă, întins. Când l-a văzut polițistul a dat cu capul în caroserie, de spaimă. I-am spus că-i blând, că l-am cumpărat de la Zoo și am plecat mai departe, spre casă.

Fredy a murit la vârsta de 3 ani, în 1996. M-au sunat de acasă, din Săcălășeni, și mi-au zis că a murit. El era pe lanț și mi-au spus cei de acasă că ei cred că a scăpat o iapă cu mânz, el a vrut să prindă mânzul, să se joace, probabil, dar s-a spânzurat în lanț. L-au găsit mort. I-au făcut autopsie, la veterinar, și au zis că a făcut infarct. Eu cred și acum că l-a lovit iapa în cap, în încercarea de a-și proteja mânzul. Avea deja 250 de kilograme. L-am iubit atât de mult că n-am vrut să îl îngrop, am vrut să-l împăiez. L-am dus la un vânător, în Baia Mare, pe străduța unde era Taverna, dar acela atâta a tot tărăgănat, că s-a stricat blana și nu mai putea fi împăiat.

Pentru mine, Fredy a fost… un prieten adevărat”, a povestit Sorin Pop Șoricelu’, pentru 2mnews. Așa s-a sfârșit povestea primului leu animal de companie din România.

Apoi, Șoricelu’ și-a mai cumpărat un leu, din Constanța, de la un fotograf care-l folosea pe post de atracție, și un urs și o maimuță (care i-a fost adusă din Grecia și cu care nu a reușit nicicum să se împrietenească), dar când legea deținerii animalelor sălbatice s-a pus în aplicare, a trebuit să renunțe la aceste animale (“Le-am dat unei familii din Arad, care aveau țarcuri. E o nebunie asta, cu animalele. Și la cai am zis că renunț și n-am rezistat mai mult de 7 luni. E ca un drog…”).

Cătălin VISCHI