EDITORIAL – Ea

0
177

TRIBUT. Vă plac clişeele? V-aţi săturat de ele? Dacă nu v-aţi săturat (şi chiar dacă vă plac, ca şi rozul, de exemplu), o să vă săturaţi astăzi. Dar, sărut-mâna, e un lux pe care-l meritaţi cu prisosinţă. Şi-ntre atâtea clişee o să vă spun o poveste. Am auzit-o-ntr-o noapte, într-o sală de aşteptare subjugată de frig şi de clişeele celui care se autodefineşte călător fără să fi făcut vreun pas. Aşteptam un tren şi am primit o poveste. S-o-mpărţim.

 

Nu-ncepe cu „a fost odată”, că-i o poveste pentru oameni mari. Dar poate că a fost odată… Cred că e mai bine să credem c-a fost, ca şi atunci când, plictisiţi, tresărim în faţa genericului vreunui film anost care ne anunţă că scenariul a fost scris după un fapt real – de parcă asta i-ar suplimenta valoarea sau i-ar creşte credibilitatea. Povestea.

 

Ţinea-n braţele-i istovite o fetiţă. Ea era frumoasă. Şi istovită. Dormea. El era bătrân. Veghea. Când închidea ochii, ostenit, pe banca aia rece i se părea, brusc, că-i cald, că e tânăr şi că aleargă cu o fată frumoasă-n braţe. Parcă erau şi nişte valuri, poate erau undeva la mare… Sunt fericiţi, cred – dar cine poate defini fericirea? Mai deschidea ochii, din când în când, să se asigure că fetiţa dormea şi că e bine-nvelită-n paltonul său ros pe alocuri. Apoi era din nou tânăr, fericit, şi alerga ţinând-o-n braţe pe fata aia frumoasă.

 

La un moment dat s-a auzit un şuierat, apoi încă unul şi tot aşa – treceau trenuri, normal, era o gară – până când şi-a dat seama că se stingea, că se sfârşea, că acolo şi atunci trebuia să se termine totul (pentru că, vedeţi dumneavoastră, în viaţă nu trebuie să faci decât un singur lucru: să mori – pentru că nu s-a inventat nemurirea. Nici măcar să te naşti nu trebuie, dar dacă tot ai făcut-o, trebuie să şi mori. Restul sunt alegeri, nu obligaţii).

 

Şi uite aşa, murind, avea o singură nelămurire: când a visat şi când a fost real? Îl măcina această dilemă. Dar pentru că nu mai avea timp s-a decis că a fost real atunci când era tânăr, fericit şi alerga cu fata aia frumoasă-n braţe. Şi apoi s-a-ntâmplat ceea ce e firesc… Şi a plecat. Şi gata. S-a terminat. Sigur e şi o concluzie în această poveste pentru oameni mari pe care mi-am îngăduit să vi-o redau: la sfârşit, nu contează ce e real şi ce nu, alegi varianta care-ţi convine. În definitiv, şi fetiţa şi fata erau frumoase…

 

… n-am înţeles niciodată raţionamentul pentru care sălile reci ale gărilor se numesc „săli de aşteptare” şi nu „săli de plecare”, în fond, toţi pleacă undeva.

 

Cătălin VISCHI



ATENȚIONARE! * Articolele de pe acest site sunt proprietatea autorului 2mnews.ro și sunt protejate de Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Conținutul fiecărui articol poate fi preluat în limita a 500 de caractere, cu citarea sursei și inserarea vizibilă a link-ului către articolul respectiv. În caz contrar, autorul textului preluat fără respectarea condițiilor se va adresa instanțelor de judecată. Vă mulțumim pentru înțelegere.

LĂSAȚI UN MESAJ