DECONSPIRARE – Ce s-a întâmplat cu proiectul de exploatare turistică a subteranelor aurifere ale Maramureşului, la 10 ani de la finalizarea studiului

ANALIZĂ. În aprilie 2007, aşadar în urmă cu 10 ani, cei mai înalţi oficiali ai administraţiei publice a judeţului Maramureş, „înarmaţi” cu argumentele ştiinţifice ale unor reputaţi specialişti (istorici, speologi, arheologi şi oameni de cultură), au făcut publică finalizarea unui „complex studiu privind valorificarea in scop muzeal-turistic a fostelor mine din care s-a extras aurul Maramuresului, acum inchise”. Atunci s-a subliniat că asistăm la o premieră naţională (niciun studiu similar nu a mai fost finalizat) realizată printr-un parteneriat în autorităţile judeţene, muzee, universităţi, ONG-uri, clubul de speologie şi Compania Naţională Remin.

În latura sa practică, proiectul viza detectarea şi evaluarea minelor închise care ar putea fi transformate în muzee şi în urma sa a fost stabilită o reţea formată din şapte obiective subterane cu un uriaş potenţial de exploatare turistică – practic se dorea crearea unor „muzee vii”, organizate prin amenajarea fostelor galerii de mină şi care să ofere condiţii sigure de vizitare.

În stabilirea acestei reţele s-a avut în vedere criterii esenţiale: traseul trebuia să fie sigur pentru turişti, să fie poziţionat în apropierea unor căi de acces, să ofere posibilitatea de extindere a suprafeţei ce urma să primească turişti, să se încadreze în câţiva parametri economici şi sociali şi, desigur, obiectivul trebuia să prezinte interes istoric şi ştiinţific – de pildă, în Galeria de coastă Baia Sprie (numită şi Heuliges Kreuz, de pe Dealul Crucii) se păstrează un monument epigrafic din anul 1834, postat în onoarea vizitei printului Lobkowicz, intendentul minelor din Imperiul Austro-Ungar, iar în Galeria lui Mihai din Ilba există galerii medievale din secolele XIV-XV.

S-a lucrat mult, să aflăm şi cu cât folos…

Povestea asta, care se putea termina frumos şi benefic pentru economia maramureşeană, a început în anul 2002, când s-a plătit, din bugetul Consiliul Judeţean Maramureş, primul studiu de potenţial privind patrimoniul industrial minier al judeţului Maramureş şi oportunităţile de valorificare a acestuia în scopuri muzeal-turistice. La acel moment încă exista minerit în Maramureş şi intenţia era să se înfiinţeze o secţie de istorie a mineritului din judeţ, sub „umbrela” Muzeului de Mineralogie.

Prin 2006 s-a finalizat şi studiul ştiinţific amintit mai sus şi s-a stabilit exact reţeaua de subterane aurifere care puteau fi transformate în „muzee vii”. Apoi, aşa cum s-a închis studiul, s-a închis şi mineritul, considerat ineficient economic pentru România. Iar în 2007, administraţia judeţeană, având finalizate şi concluziile studiului, l-au prezentat ca o oportunitate şi un argument pentru liniştirea celor care se întrebau cum va rezista judeţul după ce principalul motor economic (mineritul) a fost „gripat” (închis). Un fel de „staţi liniştiţi, nu sucombăm economic, avem soluţii, iată-le!”.

Numai că pentru amenajare acestei reţele turistice subterane erau necesare finanţări. Nu le-a mai oferit nimeni, pentru că în 2008 a apărut o lege care includea sub protecţie naţională patrimoniul tehnic şi industrial „scos din uz”, implicit şi cel aflat în subteranele închise. Ministerul Culturii urma să elaboreze cum se identifică şi se clasează acest patrimoniu, numai că n-a mai făcut-o nicicând. Aşa că, nefiind clar ce obiective erau incluse în respectivul patrimoniu, din cauza acestui blocaj administrativ, treaba s-a fâsâit.

Astăzi, la 10 ani de la anunţul public făcut de autorităţile maramureşene în Palatul Administrativ, dacă se va mai pune în practică acest proiect, studiul trebuie refăcut, specialiştii explicând că în reţelele miniere s-au produs modificări (eroziuni, colmatări etc.) şi că datele din studiul făcut în urmă cu un deceniu nu mai sunt conforme cu realitatea. În ce priveşte finanţarea unui nou studiu, nu e clar cine ar putea să o facă. Unii spun că Ministerul Turismului, ministerul spune că nu el, ci Cultura, Ministerul Culturii spune că nu el, ci Consiliul Judeţean Maramureş şi consiliile locale pe raza cărora se află obiectivele stabilite de studiu şi că, eventual, ei pot oferi consultanţă (toate aceste răspunsuri se află în solicitările puţinilor parlamentari din judeţ care s-au implicat scriptic în lămurirea problemei).

Concluzie: timpul, expertiza şi, nu în ultimul rând, banii cheltuiţi pentru un proiect cu mare potenţial economic pentru Maramureş sunt „lovite de nulitate” din cauze de miserupism administrativ, politic şi lipsă de finanţare. A fost încă un vis frumos, spulberat la trezire. Ceva practic, facem şi noi, domnilor din administraţie ori asistăm pasivi la scurgerea pe tobogan a economiei Maramureşului?

Cătălin VISCHI